Mereu am fost
fascinat de operele de artă care la prima vedere nu îţi comunicau mai nimic dar
care după o oarecare iniţiere îţi deschideau o lume nouă. Este o lume care avea
nevoie de un limbaj pentru a fi chemată în conştiientul nostru. Operele de artă
au această sclipire de adevăr care te obligă să respecţi normele lumii „noi”.
Nimic nou, si totuşi nimic vechi! Nimic simplu şi notuşi nici prea complex.
Este doar un nou nivel la care ajunge spiritul uman poetizat, nivel cu noi
reguli si un nou limbaj ce nu trebuie simplificat/banalizat. Opera de artă este
ceea ce ne arata modul de a locui lumea: dichterisch
wohnt der Mensch.
«„De ce nu
vorbiţi ca toată lumea?”aude poetul ori filosoful. Dar idealul oricărui creator
nu e să vorbească aşa cum vorbeşte lumea, ci dimpotrivă, să facă lumea să
vorbească aşa cum vorbeşte el. De la cutare pictor englez încoace s-a putut
spune că lumea a început să „vadă” amurgul. După Kant, gânditorii vorbesc de „transcendent”
şi „transcendental” aşa cum a vroit Kant. Iar chipurile oamenilor nu-ţi par mai
alungite, pentru că aşa le-a vroit El Greco, sau dragostea lor mai aproape de
moarte, fiindcă aşa a slăvit Wagner pe Isolda?
Există două
feluri de a fi simplu – iar cei care te-ndeamnă la simplitate nu vor să le
deosebească: există o simplitate a tuturor şi una a fiecăruia. Când ţi se spune
să gândeşti ca toată lumea, să scrii ca toată lumea, să vezi ca toată lumea, şi
se cere să-ţi condamni singur viaţa spirituală.»